După cum am spus și în finalul precedentului articol, întrebarea ”care este rostul meu?” ne lovește cu putere atunci când realizăm că dacă o reducem pur și simplu la tărâmul material, viața pe care o trăim este o continuă alergare după un miraj. Construindu-ne micul nostru univers, zidindu-ne ”imperiul liniștii noastre” constatăm din nou și din nou că fiecare lucru după care alergăm, de la care aveam așteptarea să dea substanță vieții noastre, nu face altceva decât să ne lase cu gura și mai uscată și cu inima și mai goală. Nu se poate să nu recunoașteți acest fapt, dragi prieteni atei! Haideți, faceți-mi hatârul și dați la o parte fasoanele savante și faceți puțină introspecție și veți ajunge să îmi dați dreptate: mașina pe care mi-o doream așa de mult - acum o am dar parcă nu mai are același charm...mă uit cu jind la celelalte modele care au apărut între timp, încep să observ toate inconvenientele pe care le are a mea...sau casa...casa de vis pe care mi-o doream, acum o am, dar...am descoperit că este o devoratoare de bani -trebuie încălzită, trebuie curățită, trebuie reparată...sau familia, despre care ziceam că întotdeauna va fi oaza mea de liniște și împlinire...curând constat că am de hrănit două guri, nu una...trei guri, nu două...patru guri, nu trei...și copiii cresc și intervin alte dureri de cap...alte persoane care aleargă la rândul lor după himere...
Pe urmă chiar simplul fapt că noi, oamenii, nu facem altceva întreaga viață decât să acumulăm - acumulăm informație, acumulăm lucruri, acumulăm influență, acumulăm multe altele - este un lucru lipsit de sens pentru că nimic din ceea ce acumulăm nu ne ajută în esență cu nimic: nimeni nu a reușit să adauge măcar un cot la viața lui nici cu ajutorul banilor, nici cu ajutorul cunoștinței și nici cu ajutorul puterii sau a influenței sau a mai știu eu ce alt lucru. În final toți „dăm colțul” și tot ce am acumulat rămâne în urmă și este asimilat de alții care acumulează la rândul lor pentru ca în final să dea colțul și să nu ducă cu ei nimic din ce au acumulat.
O să îmi spuneți în punctul ăsta, ”Răzvane, ești un pesimist și un fatalist!” Nu! Nu sunt! Din contră sunt un optimist și mă bucur de viața aceasta, că ține până mâine, până peste 10 zile sau că mai am 30 de ani în față. Vedeți voi, eu am un răspuns satisfăcător la întrebarea ”Care-i rostul meu?” și sunt pe cale să vi-l dezvălui și vouă. Întrebarea este sunteți destul de tari să primiți acest răspuns și să vi-l însușiți?
Ei bine, iată-l: menirea oricărei creații este să exprime gloria creatorului său. Atunci când admirăm un tablou de Rembrand admirăm defapt aptitudinile autorului: puterea lui de expresie, finețea tușei, capacitatea de a reda lumina, abilitatea de a folosi culoarea... De altfel ni se pare foarte normal să spunem „am văzut un Rembrand” sau „am ascultat Beethoven,” ne făcând altceva decât să identificăm creația cu creatorul ei.
Vreau însă să duc analogia și mai departe deoarece artiștii nu pot avea o relație cu creația lor. Trecând însă într-un alt registru, fiecare om are o fărâmă de putere creatoare lăsată în noi de către Dumnezeu: puterea de a procreea. Gândiți-vă numai cât de mândri pot fi părinții de copiii lor: „vai ce dulce e și ce bine seamănă cu mine!...” „puiul meu a luat 10 la olimpiada de matematică!...” „copilul meu a terminat 'magna cum laudae'!...” Copiii sunt gloria părinților - așa a fost, așa este și așa va fi cât va exista omenirea. Și noi facem mai mult decât să aducem alte vieți în lume: vorbind la modul general (pentru că există și excepții oripilante), motivul pentru care vrem să avem copii este de a ne revărsa dragostea asupra lor; da a-i proteja, crește, de a-i îndruma și aduce la statura de om mare, matur, pregătit pentru viață...În proces, încercăm să punem în ei cât mai multe dintre valorile noastre, încercăm să ne replicăm în ei, să îi conformăm chipului și imaginii noastre.
Universul exprimă gloria lui Dumnezeu: când luăm în considerare vastitatea lui, sau ne gândim la imensa cantitate de energie cheltuită în fiecare secundă în el...sau, daca astea-s prea abstracte pentru mintea noastră, când ne uităm la măreția Himalaei, sau când ascultăm tunetul Niagarei, sau dacă plutim peste imensitatea Pacificului, sau ne izbim de ferocitatea Antarcticii...toate astea vorbesc despre infinita putere a lui Dumnezeu; sau dacă ne punem ochelarii de stiință și începem să explorăm felul în care funcționează universul, în fiecare detaliu al său, sau cum funcționează viața nu poate să ne scape geniul ingineresc care stă în spatele acestora, și astfel universul ne vorbește despre infinita cunoaștere și înțelepciune a lui Dumnezeu. Iar dacă ne gândim la faptul că fiecare atom din univers rămâne în ființă în în pofida chiar a legilor fizice care-l guvernează, nu se poate să nu ne gândim la transcendeța lui Dumnezeu; că El este cel care ține universul în ființă și că este implicat clipă de clipă în existența lui (și implicit a fiecăruia dintre noi)... va urma
vineri, 20 mai 2011
sâmbătă, 18 septembrie 2010
Ce caut aici? Care-i rostul meu? (urmare)
Deși am spus că nu mă voi ocupa cu argumentarea afirmației că în universul material nu există infinit trebuie totuși să fac o scurtă incursiune în această idee și să spun că noțiunea de infinit o regăsim atât în ce privește mărimea cât și în ce privește micimea. În ce privește mărimea lucrurile sunt foarte clare: nu există nimic material mai mare decât universul și universul este finit. În ce privește micimea lucrurile sunt la fel de clare deși poate nu la fel de cunoscute. Tendința este să te gândești că poți rupe orice parametru al materiei în două și (cel puțin teoretic) să continui procesul acesta la infinit. În realitate nu este așa! Ne-o confirmă mecanica quantică și fizica quantică. Lungimea poate fi divizată până când atingem lungimea lui Planck (10-33 cm). La fel este și cu timpul și cu masa, iar dacă ne referim la materie, divizând-o ajungem la atomi și la particulele subatomice. Atomul este însă ultima subdiviziune a materiei care îi păstreză particularitățile. Dacă mergem dincolo de atomi, protonii, electronii și neutronii sunt identici între ei și - atenție! - FĂRĂ MASĂ! De aici survin o serie de alte implicații de care nu ne legăm (cel puțin deocamdată).
Toate acestea, însă, ne conduc la o concluzie inevitabilă: universul nostru drag este DIGITAL!
Ba mai mult, din motive pe care am să vi le dau imediat îndrăznesc să afirm că universul nostru drag este o imensă SIMULARE DIGITALĂ! De ce spun asta? Foarte simplu! Presupun că în timp ce citiți acest articol, stați confortabili într-un scaun. Eu vin și vă spun: 'scaunul acesta nu există!' iar voi protestați și îmi replicați: 'fugi de aici! Cum să nu existe? Nu stau eu așa de comod în el?' Ei bine, voi sunteți mai departe de adevăr decât mine de 1015 ori. Cum așa?! Simplu: să luam atomul de hidrogen: un proton în nucleu, un electron pe orbită. Diametrul atomului (adică a orbitei electronului) este de 10-8 cm, iar diametrul nucleului este de 10-13 cm. Asta înseamnă că raportul dintre diametrul orbitei electronului si diametrul nucleului este de 105. Ca să înțelegem mai bine acest raport, dacă nucleul ar fi de mărimea unei mingi de golf (sau de ping pong) electronul s-ar învârti pe un cerc cu raza de peste 1,5 km. Aceasta este doar relația liniară! Noi vorbim însă de volume și asta înseamnă că trebuie să ridicăm raportul la puterea a 3-a ceea ce rezulta că într-un atom de hidrogen este de 1015 ori mai mult spațiu gol decât materie...scaunul în care vă gândiți că stați - credeți-mă - nu există! La fel și banii pe care credeți că îi câștigați, și casa pe care vă gândiți că v-o construiți, și mașina pe care credeți că o conduceți! Haideți acum să revenim la întrebarea noastră: care-i rostul meu? Și haideți să o punem în perspectiva a ceea ce tocmai am discutat! Viața pe care o trăim se aseamănă foarte mult cu o vată pe băț: când o cumpărăm avem impresia că dobândim ceva substanțial și minunat. Însă pe măsură ce o inghițim, realizăm că este doar o biată linguriță de zahăr - total nesatisfăcătoare și care nu face altceva decât să te lase însetat.
Pe curând,
Răzvan
Toate acestea, însă, ne conduc la o concluzie inevitabilă: universul nostru drag este DIGITAL!
Ba mai mult, din motive pe care am să vi le dau imediat îndrăznesc să afirm că universul nostru drag este o imensă SIMULARE DIGITALĂ! De ce spun asta? Foarte simplu! Presupun că în timp ce citiți acest articol, stați confortabili într-un scaun. Eu vin și vă spun: 'scaunul acesta nu există!' iar voi protestați și îmi replicați: 'fugi de aici! Cum să nu existe? Nu stau eu așa de comod în el?' Ei bine, voi sunteți mai departe de adevăr decât mine de 1015 ori. Cum așa?! Simplu: să luam atomul de hidrogen: un proton în nucleu, un electron pe orbită. Diametrul atomului (adică a orbitei electronului) este de 10-8 cm, iar diametrul nucleului este de 10-13 cm. Asta înseamnă că raportul dintre diametrul orbitei electronului si diametrul nucleului este de 105. Ca să înțelegem mai bine acest raport, dacă nucleul ar fi de mărimea unei mingi de golf (sau de ping pong) electronul s-ar învârti pe un cerc cu raza de peste 1,5 km. Aceasta este doar relația liniară! Noi vorbim însă de volume și asta înseamnă că trebuie să ridicăm raportul la puterea a 3-a ceea ce rezulta că într-un atom de hidrogen este de 1015 ori mai mult spațiu gol decât materie...scaunul în care vă gândiți că stați - credeți-mă - nu există! La fel și banii pe care credeți că îi câștigați, și casa pe care vă gândiți că v-o construiți, și mașina pe care credeți că o conduceți! Haideți acum să revenim la întrebarea noastră: care-i rostul meu? Și haideți să o punem în perspectiva a ceea ce tocmai am discutat! Viața pe care o trăim se aseamănă foarte mult cu o vată pe băț: când o cumpărăm avem impresia că dobândim ceva substanțial și minunat. Însă pe măsură ce o inghițim, realizăm că este doar o biată linguriță de zahăr - total nesatisfăcătoare și care nu face altceva decât să te lase însetat.
Pe curând,
Răzvan
vineri, 25 iunie 2010
Ce caut aici? Care-i rostul meu?
Dragii mei,
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
